Au cântat Cu O Mie De Limbi

Publicat inițial în toamna | Iarna 2015

Permiteți-mi să vă spun o poveste despre cum a început lumea. Vă promit că povestea nu este complet neadevărată.

Bătrânii yoruba spun că atunci când a început lumea, era doar cer și apă. Ființa Supremă, Olórun, a condus firmamentele, în timp ce Divinul Feminin, Olokun, era stăpânul mărilor furioase. Într-o zi, Obatala, un fiu al lui Olórun, a devenit neliniștit și a căutat să creeze o lume între marea primordială și cerul tăcut. O lume a pădurilor, a verdețurilor și a munților. L-a consultat pe fratele său mai mare, Orunmila, zeul profeției – cel mai înțelept dintre zei: „Fă un lanț de aur”, a spus Orunmila văzătorul. "Și odată cu ea, găsește o pisică neagră, o găină albă și o nucă de palmier. Apoi umple cochilia unui melc cu nisip și coboară în adâncurile apoase." Obatala s-a supus, coborand in jos, in jos, in jos de lantul de aur care atarna dintr-un colt de cer.

Când Obatala se afla la mică distanță de suprafața în mișcare a oceanului, Orunmila i-a șoptit ce urma să facă. Dintr-o pungă pe care o înfășurase în jurul pieptului, Obatală a turnat nisipul din coaja melcului și nisipul a devenit întinse suprafețe de plată. Când găina albă a fost expediată, a ciugulit ici și colo, împrăștiind mormanul de nisip, împrăștiindu-l cu aripile sale și formând munți, văi și continente în urma ei. Cu nuca de palmier, Obatala a plantat apoi păduri, care au dat roade plăcute care i-au hrănit pe oamenii pe care i-a creat mai târziu. Încântat de acest lucru, vizitatorul ceresc a luat pisica neagră – primul său însoțitor pământesc – și s-a așezat pe o bucată de pământ fără nume, numindu-o „Ile Ife” – casa poporului yoruba până astăzi.

Am auzit prima dată această poveste când eram școlar – nasul meu încă ud de roua inocenței, ochii încă neviolați de disperarea cinică care bântuie acum poporul meu. Când profesorul nostru ne-a spus povestea, însă, a făcut-o cu genul de trădare dublă care ne-a făcut să înțelegem că nu trebuie să credem niciun cuvânt din asta. La urma urmei, călătoria alchimică a lui Obatala în inima lucrurilor a fost doar o poveste veche, tații noștri, bâjbând în desișul propriei lor uitari, le-au spus copiilor lor să-i facă să stea nemișcați. Acum, am avut foc – am avut povestea unei întâlniri neplăcute între un bărbat, o femeie și un măr pentru a ne ajuta să înțelegem originile noastre nemăgulitoare. Mulțumită științei, cunoașterii adevărate, am avut socoteala unei explozii inexplicabile la începutul timpului, explozia care a început această goană febrilă de nebunie pe care o numim viață. În marea schemă a lucrurilor, nu era loc pentru Obatala și funia lui de aur. Nu era loc pentru oamenii mei. Nu era loc pentru mine.

Trebuie să-mi fi înțeles extrem de bine profesorii, deoarece am crescut cu un sentiment sâcâitor de inadecvare și inferioritate, nu spre deosebire de alți membri ai generației mele. Profesorii mei mi-au spus ce le-au spus proprii profesori, deci nu a fost vina lor – că ne-am înșelat, că simțul nostru de sacru și modurile de viață erau eforturi sincere ale unui popor înșelat, o pată care aștepta dozele antiseptice ale unei culturi mai rafinate.

"Vezi mașina asta? Auzi zumzetul motorului ei?" ar fi putut foarte bine să fi întrebat unul dintre profesorii mei. "Nu calabasele și cântecele noastre le-au făcut. Omul alb ne-a adus școala, tehnologia, dezvoltarea și religia adevărată. Tot ce trebuie să facem este să ascultăm cu atenție la picioarele mesiei noștri."

Nu am pus niciodată la îndoială această poveste. L-am luat și l-am făcut al meu. Am fost fascinat de această doctrină a unui adevăr îndepărtat, una atât de puternică încât a făcut-o fără consecințe pe a noastră. Fără să-mi dau seama, am început să mă distanțez de oamenii mei — bineînțeles, am fost ajutat de proprii mei oameni, ei înșiși pierduți în cursa șobolanilor pentru independență care le-a întrerupt calabașele și cântecele.

Am crescut învățând că a vorbi ca un american înseamnă a fi privilegiat și superior. Așa că m-am străduit din greu să-mi disciplinez greutatea naturală a buzelor folosind sunetul „schwa” – pentru a pronunța un cuvânt ca „tată” cu grația și echilibrul devenind un newyorkez, nu cu „grosimea” propriei mele limbi.

M-am așezat în fața fiecărei clase, disperat să-mi mulțumesc profesorii, ridicând mâna la cea mai mică sugestie de întrebare. Vedeți, eram convins în moduri care nu aveau nevoie de articulație sau deloc că, dacă mă educam, aș putea să mă ridic deasupra resturilor propriei mele culturi și să-mi iau locul în constelația celor vrednici... și că, dacă aș înțelege natura de necontestat a lucrurilor, aș putea găsi un teren de neclintit pe care să-mi pot construi un viitor real.

Îmi amintesc că am răspuns la chemarea de mântuire a pastorului nostru de trei ori într-o singură duminică. Era o biserică destul de mare – așa că nu l-ar fi observat pe puștiul care aștepta în urmă slujbele ulterioare pentru a fi „mântuit complet” de păcatele sale. Mai târziu, la universitate, aș traduce hiper-religiozitatea mea într-o căutare ascetică a siguranței absolute. Căutarea mea după adevărul absolut a fost atât de necruțătoare încât, ca specializare în psihologie, am citit Bhagavad Gita, Coranul, zeci de concordanțe biblice, cărți despre fizică cuantică, chimie, teologie sistematică, istorie și teoria evoluționistă darwiniană. Scopul meu a fost nimic mai puțin decât să susțin punctul de vedere final – un adevăr atât de absolut încât a închis gura celor dezamăgitori.

Desigur, nu trebuie să menționez că experimentele mele de descoperire a adevărului absolut au eșuat – nu pentru că nu m-am străduit suficient. A fost o anumită poftă de viață care m-a provocat. Era o rază de soare orfană care a căzut în ochii mei; a fost un moment pe malul mării când pătrunderea apei lasă pe cineva să se lupte după cuvinte; erau lacrimile unui prieten; a fost dragoste la prima vedere. În aceste momente, cineva realizează că lumea este prea mare pentru a fi condensată la o convenție lingvistică, prea promiscuă pentru a rămâne fidel oricărei concepții despre ea. Ani de zile am urmărit frenetic singura viziune perfectă și coerentă asupra lumii, răspunsul corect, complotul final. În schimb, m-am împiedicat de poveste și de conștientizarea liniștită că adevărul nu este suficient. În fața unei diversități incalculabile de cosmologii, cunoștințe și realități, monismul epistemic nu mai era o opțiune.

Astăzi, văd că oamenii din Sudul Global sunt încă închiși într-o singură ideologie care devalorizează poveștile lui Obatala – un monolog sever care ne-a condiționat să ne vedem ca unități ale unei mașini, viețile noastre ca instanțieri ale dorinței moderne de a consuma la infinit, culturile noastre ca abateri cosmetice de la real, înțelepciunile noastre sub-empirice și logice, ca realitate sub-servitivă, ca logică. nutreţ pentru creşterea economică.

Am lucrat sub ideea că nu suntem suficienți, că atunci când vorbim despre lumi subtile, peisaje invizibile și un activism sacru, vorbim prostii. Am presupus că există un singur mod de a fi în lume și că acest mod este sigur, evident și fără alternative - cel puțin pentru oamenii sănătoși, sănătoși. Am încercat să adoptăm limbajul și ipotezele dezvoltării și progresului; să ne forțem ochii să vadă mâncarea ca un produs al pieței în loc de cadou; pentru a ne devaloriza visele pentru o muncă semnificativă ca fiind goală, dacă nu este atinsă de motivația de a face bani. Dar există zvonuri despre viitoruri străvechi și începem să vedem cum această monocultură a minții nu mai servește diversității și expansiunii ființelor umane și altele decât umane; vedem cum unul i-a uzurpat pe multi. Vedem – ca și dumneavoastră – că creșterea nu este suficientă.

Datorită unui model de viață înșelat, trăim într-o cultură generică care răsplătește postul, îngustul, omul și omul care își lasă semenii pe marginea drumului să moară. O cultură care pedepsește compasiunea, micimea, incertitudinea și intimitatea. Pentru creștere, pentru această goană pentru supremație, ipotecăm chiar lucrurile care ne fac atractivi. Schimbăm geniul de a fi în viață, diversitatea noastră profundă. Acest adevăr singular, această certitudine cu pretențiile sale de valabilitate universală, acest singur mod de a cunoaște, ne-au promis bogăție și pace. Profiturile au crescut, dar copacii, casele și pământurile noastre au fost lipsite de respect; am devenit mai eficienți, dar eficiența noastră ne-a îndepărtat culturile și limbile.

Acum nu mai putem suporta structura economică și monologul ideologic care consideră bunăstarea noastră o idee ulterioară, pământurile noastre o masă neînsuflețită de murdărie care așteaptă răscumpărarea capitalistă, iar culturile noastre o distragere cosmetică de la afacerea mai serioasă de a face mai mulți bani. Nu putem asculta prea mult timp laudările unui pixel care se preface a fi întreaga imagine.

Permiteți-mi să spun că criza cu care ne confruntăm ca specie nu este doar economică, este epistemică: ne confruntăm cu o pierdere paralizantă a certitudinii, cu eradicarea temeiurilor mitologice pe care am inventat încet-încet cultura modernă. Ne confruntăm cu sfârșitul adevărului. Sunt vremuri periculoase. Dar aici se află strălucirea momentului nostru, o frumusețe pe care bănuiesc că o servește tehnica descentralizării: adevărul este rupt, încrețit, iar în locul lui sunt o mie de așchii de poveste. Asta e puterea zilei de azi. Aceasta este speranța unei alte convingeri, că în fractalii pulsatori ai întregului, în bălți de reînnoire și rezistență, oamenii de pretutindeni pot recunoaște că în spatele strălucirii gigantismului global, în spatele blitz-ului reclamelor și în spatele certitudinii numerelor se află o reticență instituționalizată a oamenilor de a-și trăi propriile vieți. În acest sistem, noi nu suntem actori sociali; noi suntem rezultatele sociale — marionete atașate de sforile unui ventriloc ascuns. Acesta este aranjamentul economic pe care îl numim „normal”.

Wade Davis a spus: "Există, într-adevăr, un foc care arde peste pământ, luând cu el plante și animale, culturi, limbi, abilități străvechi și înțelepciune vizionară. Închiderea acestei flacări și reinventarea poeziei diversității este poate cea mai importantă provocare a timpurilor noastre."

Apelul la localizare este un răspuns la poezia diversității și coincide cu acest capăt al adevărului, cu infirmarea „dicționarului complet” – acel sistem de crezuri care ne-a atașat cândva și în al cărui pariu strâns o frumoasă pluralitate de lumi încă se luptă pentru respirație. Descentralizarea economică, condusă de conștientizarea că există multe moduri de a cunoaște și de a fi în lume, coincide cu acest impuls planetar de a se juca cu noi forme, de a reînvia dezordinea de a fi în viață, de a părăsi securitatea coruptă a unui monolog și de a ne aventura în sălbăticia pe care o numim cândva acasă. Înseamnă că învățăm să ne întoarcem acasă la noi înșine. Construirea unui templu fără turle. Ne recâștigăm puterea, odată investiți în agenții interguvernamentale, tratate comerciale, state națiuni și politici tricle-down.

Aș putea să mă îndrăznesc să spun că imperativul nostru cel mai convingător astăzi – dacă cineva are voie să vorbească în aceste moduri – este să ne recâștigăm grosimea limbii și să învățăm numele și fețele vecinilor noștri; este să ne dăm seama că viziunea noastră asupra lumii este doar o sticlă într-o propoziție fără sfârșit; este să vedem că există mai multe moduri de a învăța decât școala și diplomele șlefuite ar putea găzdui vreodată și mai multe moduri de a trăi decât ar putea fi surprinse într-o postare pe Facebook. Imperativul este să recunoaștem că teoriile noastre despre schimbare trebuie să se schimbe și că urgența nu este întotdeauna o funcție a efortului sporit și a coerenței logice. Trebuie să ne readucem la cunoștință cu aliați care nu pot fi văzuți, prea subtili pentru ochiul modern și cu capacități umane uitate, care sunt minunate fără comparație, prea revoltătoare pentru gândirea rațională. Trebuie să recunoaștem că crizele noastre apar din agățarea prea strânsă de o singură poveste, din consumul dintr-un singur izvor care se usucă, în timp ce altele curg nesupravegheate. Această recunoaștere implică, de asemenea, că nu există „alții” convenabil, niciun dușman convenabil și că noi suntem sistemele cărora ne opunem. Înseamnă să recunoaștem că nu știm răspunsurile, să vorbim mai puțin despre întrebări - și asta e în regulă.

Noua politică a speranței pe care o imaginăm nu se referă atât la răspunsurile corecte. Este vorba despre noi – despre noi ca aspecte ale ecosistemelor noastre, culturilor și relațiilor noastre. Aceasta este speranța poetică forța mea de viață, Ej, fiica noastră, Alethea, și cu mine, în timp ce ne angajăm într-o încercare de a trăi și de a prospera într-un spectru mai larg de valori, de a avea încredere că există mai mult în viață decât dorința de a consuma, de a ne odihni în știința că nu suntem niciodată singuri și că nu am putea fi. De aceea sunt încântat să lucrez pentru o lume mai dreaptă, o reuniune pentru a insista asupra insidiosului monoculturii corporative și asupra promisiunii de comunitate.

Și Obatala? Ei bine, s-a întors în sus pe acea frânghie de aur care încă atârnă în colțul cerului – dacă doar încerci să o observi. Bănuiesc că i s-a dat bun venit de erou și i s-a oferit un mare ospăț. Îmi place să cred că Orunmila, zeul fratelui său mai mare, l-a presat să dăruiască panteonul cu povești despre primii oameni pe care i-a creat, ce au făcut aceștia cu timpul lor și, mai ales, dacă i-ar fi învățat cu fidelitate cântecul zeilor. Și într-un moment ponderat de recunoștință, cu un zâmbet care se întinde în timpul nostru și care ne liniștește dorul pentru o lume mai frumoasă, el ar fi spus: "Da. Au cântat frumos, căci au cântat cu o mie de limbi."

***

Pentru mai multă inspirație, alăturați-vă Apelului Awakin de sâmbătă cu James Stark: Opening Windows to Wonder. Mai multe detalii și informații RSVP aici.