O Poveste Despre Dragoste și Ironie deplasată

CÂND A ÎNCEPUT LUMEA , era un loc pentru orice în inima omului și totul era la locul lui. Asta însemna că nu trebuia să cauți niciodată nimic. Ceea ce sună îngrozitor de convenabil și exact asta a fost. Îngrozitor. Convenabil. În această ordine impecabilă a lucrurilor, totul s-a întâmplat într-un program. Serendipity, de exemplu, a primit slotul de la ora 14:00 marți după-amiezi (ceea ce însemna, desigur, că omenirea aținea invariabil prin el). Totul sub soare era de încredere și remarcabil de plictisitor.

Oamenii au început curând să creeze mici jocuri pentru ei înșiși, pentru a face lucrurile mai interesante. În acest scop, ei au alungat dragostea în pădurile tropicale și au cocoțat fericirea sus pe un vârf de munte stâncos. Au lăsat mulțumirea în mijlocul mării și au îngropat împlinirea undeva în deșert. Ei au conceput, de asemenea, deghizări elaborate de măști peste măști, până când nimeni nu a mai fost sigur cine sunt ei cu adevărat.

Toată această activitate a dat naștere unui gen de scriitori, care au început să scrie prolific despre cum să se descopere pe sine. Ei au conceput, de asemenea, o serie dubioasă de comenzi rapide în 10 pași către dragoste adevărată, scop, iluminare și altele asemenea. Câțiva dintre ei știau de fapt despre ce vorbesc, dar cei mai mulți pur și simplu au inventat pe măsură ce mergeau. Acest lucru a dus, așa cum v-ați aștepta, la multe milenii de neînțelegeri, multiple urmăriri de gâscă sălbatică și confuzie larg răspândită.

Între timp, dragostea a devenit singură în pădurea tropicală și fericirea a suferit vertij pe vârful muntelui. Mulțumirea nu și-a găsit niciodată picioarele de mare, iar împlinirea a devenit claustrofobă sub pământ. Așa că toți s-au strecurat înapoi acasă într-o zi, pe furiș și neanunțați. Cu cheile lor de rezervă, s-au lăsat înapoi în camerele inimii umane, luându-și vechea reședință cu oftaturi dulci de uşurare. Întoarcerea lor a trecut însă neobservată. Fiecare persoană, în acest moment, era consumată de propria sa căutare. Plecau să arat prin pădurile tropicale, să escaladeze lanțuri muntoase, să conducă expediții de scufundări în adâncuri și să ruleze cu caravană prin deșerturi în căutarea a ceea ce venise deja acasă. În acest moment, ironia a intrat în lume.

Foarte curând tehnologia a început să servească drept substitut pentru tot ceea ce era greu de găsit. Când sensul nu putea fi localizat, omenirea se consola cu minuni precum GPS-ul. S-ar putea întotdeauna să se bazeze pe posibilitatea de a trage indicații către cel mai apropiat mall. Mesajele text și tweet-urile au început să înlocuiască conversația și comuniunea. Cine a avut timp oricum pentru mai mult decât porțiuni de dimensiunea unui octet de relație și realitate? Oamenii care căutau răspunsuri la întrebările mari ale vieții au început să apeleze din ce în ce mai mult la Google (care, trebuie să recunoaștem, în medie, a avut o rată de răspuns mai rapidă decât Dumnezeu).

Și așa au trecut anii, ca val după val. Viața oamenilor a devenit mai mare, mai strălucitoare, mai rapidă, mai tare. Și un număr insondabil de arome de înghețată a apărut pe piață. Totuși, sub ritmul frenetic, exteriorul strălucitor și disponibilitatea acelei înghețate, oamenii erau mai epuizați, înspăimântați și mai singuri decât fuseseră vreodată de la începutul istoriei. Și din când în când unul dintre ei se îmbolnăvea atât de mult de toată șarada, încât recurgea la măsuri drastice. Și-au închis telefoanele mobile și s-au îndepărtat de ecran. Au încetat să mai vorbească, să mai scrie pe Twitter, să facă cumpărături și să caute și au căzut brusc înapoi în pielea pielii și în inima inimii lor.

În momentul în care dragostea s-a repezit să-i întâmpine cu o îmbrățișare, fericirea s-a pus pe ceainic pentru o ceașcă de ceai, mulțumirea ar tinde spre șemineu și împlinirea începea să cânte.