Rugăciunea Pentru Pământ

Publicat online în The Huffington Post , 2011

Rugăciunea este cea mai simplă și naturală modalitate de a comunica cu Divinul. Rugăciunea este inima care vorbește.

Sunt rugăciunile prescrise, ritualurile comuniunei interioare. Dar există și rugăciunile noastre personale, felul nostru de a fi cu Divinul, cu sacrul care este natura noastră cea mai profundă și cea a lumii din jurul nostru. În orice fel suntem atrași să ne rugăm, este o nevoie presantă în acest moment de a include pământul în rugăciunile noastre.

Trăim într-o perioadă de devastare ecologică, în care cultura noastră materialistă a avut un efect catastrofal asupra ecosistemului. Râurile noastre sunt toxice, pădurile tropicale tăiate și arse, vaste suprafețe de pământ au devenit un pustiu din cauza dorințelor noastre nesățioase de petrol, gaze și minerale. Am violat, jefuit și poluat pământul până când acesta este într-o stare periculoasă de dezechilibru pe care o numim schimbări climatice. Dacă îndrăznim să ascultăm , creația însăși ne cheamă acum, trimițându-ne semne ale dezechilibrului său. Putem vedea aceste semne în inundațiile și secetele tot mai mari, le putem simți într-un tărâm care a fost otrăvit cu pesticide, iar cei ale căror inimi sunt deschise pot auzi strigătul sufletului lumii, al ființei spirituale a mamei noastre pământul. Este un strigăt de nevoie și de disperare că omenirea care trebuia să fie gardianul planetei și-a uitat responsabilitatea și, în schimb, profanează și distruge pământul la scară globală.

Pământul are nevoie de rugăciunile noastre mai mult decât știm noi. Are nevoie de noi să recunoaștem natura sa sacră, că nu este doar ceva de folosit și de aruncat. Mulți dintre noi cunosc eficiența rugăciunilor pentru ceilalți, cum se oferă vindecarea și ajutorul, chiar și în cele mai neașteptate moduri. Există multe moduri de a te ruga pentru pământ. Poate fi de ajutor mai întâi să recunoaștem că nu este „materie nesimțită”, ci o ființă vie care ne-a dat viață. Și atunci îi putem simți suferința: suferința fizică pe care o vedem în speciile pe moarte și în apele poluate - suferința mai profundă a nesocotirii noastre colective pentru natura sa sacră. Ne-am dori să fim tratați doar ca pe un obiect fizic care trebuie folosit și abuzat? Ne-am dori ca natura noastră sacră, sufletul nostru, să fie refuzată?

Timp de secole s-a înțeles că lumea era o ființă vie cu suflet și că noi facem parte din această ființă. Odată ce ne amintim acest lucru în mintea și în inimile noastre, odată ce auzim strigătul lumii noastre suferinde și pe moarte, rugăciunile noastre vor curge mai ușor și mai natural. Vom fi atrași să ne rugăm în felul nostru. Există rugăciunea simplă de a plasa lumea ca o ființă vie în inimile noastre atunci când ne oferim în interior sinele Divinului. Ne amintim de durerea și suferința lumii în inimile noastre și cerem ca lumea să fie amintită, acea iubire și mila divină să curgă acolo unde este nevoie. Că, deși continuăm să tratăm lumea atât de rău, harul divin ne va ajuta și ne va ajuta lumea — ne va ajuta să readucem pământul la echilibru. Trebuie să ne amintim că puterea Divinului este mai mult decât cea a tuturor corporațiilor globale care continuă să facă din lume un pustiu, chiar mai mult decât forțele globale ale consumismului care cer sângele vital al planetei. Ne rugăm ca Divinul din care facem toți parte să poată răscumpăra și vindeca această lume frumoasă și suferindă.

Uneori este mai ușor să ne rugăm când simțim pământul în mâini, când lucrăm în grădină, îngrijindu-ne florile sau legumele. Sau când gătim, pregătind legumele pe care ni le-a dat pământul, amestecând ierburile și condimentele care ne fac plăcere. Sau făcând dragoste, în timp ce ne împărtășim corpul și fericirea cu iubitul nostru, putem simți tandrețea și puterea creației, cum o singură scânteie poate da naștere. Atunci, dragostea noastră poate fi o ofrandă pentru viața însăși, o amintire pe deplin simțită a extazului creației.

Unitatea divină a vieții este în interiorul nostru și în jurul nostru. Uneori mergând singuri în natură îi putem simți bătăile inimii și minunea ei, iar pașii noștri devin pași de amintire. Practica simplă a „mersului într-un mod sacru” în care cu fiecare pas pe care îl facem simțim legătura cu pământul sacru este o modalitate de a ne reconecta cu spiritul viu al pământului.

Există atât de multe moduri de a ne ruga pentru și cu creația, de a asculta și de a include pământul în practica noastră spirituală.

Privirea simplă minune a unui zori poate fi o rugăciune în sine. Sau când auzim corul păsărilor dimineața, putem simți acea bucurie mai profundă a vieții și ne trezim la natura sa divină. În timp ce noaptea stelele ne pot aminti de ceea ce este infinit și etern în noi și în lume. Indiferent de modul în care suntem atrași să ne întrebăm sau să ne rugăm, ceea ce contează este întotdeauna atitudinea pe care o aducem față de acest schimb intim: dacă rugăciunile noastre sunt sincere, mai degrabă decât doar o repetare mentală. Rugăciunile noastre sunt auzite întotdeauna prin inimă, chiar dacă mai întâi facem legătura în picioare sau mâini. Simțim cu adevărat suferința pământului, simțim nevoia lui? Simțim această legătură cu creația, cum suntem parte a acestei ființe frumoase și suferinde? Atunci rugăciunile noastre sunt vii, un curent viu care curge din inima noastră. Atunci fiecare pas, fiecare atingere, va fi o rugăciune pentru pământ, o amintire a ceea ce este sacru. Suntem o parte a pământului chemând la Creatorul său, plângând în timpul său de nevoie.

© 2011 Centrul Sufi de Aur