Arianna Huffington: Poate recunoștința să Te Ajute să prosperi?

Într-un fragment din noua sa carte, Arianna Huffington explorează modul în care recunoștința a ajutat-o ​​să găsească sens în durere și pierdere.

Am ajuns să cred că a trăi într-o stare de recunoștință este poarta către har.

Acest eseu a fost adaptat după noua carte a Ariannei Huffington, „Thrive: The Third Metric to Redefining Success and Creating a Life of Well-Being, Wisdom, and Wonder” (Prosperitatea: a treia metrică pentru redefinirea succesului și crearea unei vieți pline de bunăstare, înțelepciune și uimire).

Harul și recunoștința au aceeași rădăcină latină, *gratus*. Ori de câte ori ne aflăm într-o mentalitate de tipul „oprește-te din lume, vreau să cobor”, ne putem aminti că există o altă cale și ne putem deschide către har. Și adesea începe prin a ne acorda un moment pentru a fi recunoscători pentru această zi, pentru că suntem în viață, pentru orice.

Psihologul clinician Mark Williams de la Oxford sugerează „exercițiul recunoștinței cu zece degete”, în care o dată pe zi enumeri zece lucruri pentru care ești recunoscător și le numeri pe degete. Uneori nu va fi ușor. Dar acesta este scopul - „să aduci în conștientizare în mod intenționat elementele mici, anterior neobservate, ale zilei”.

Exercițiile de recunoștință s-au dovedit a avea beneficii tangibile. Conform unui studiu realizat de cercetători de la Universitatea din Minnesota și Universitatea din Florida, faptul că participanții au scris o listă de evenimente pozitive la sfârșitul unei zile - și de ce evenimentele i-au făcut fericiți - le-a redus nivelul de stres auto-raportat și le-a oferit o senzație mai mare de calm noaptea.

Descopăr că nu sunt recunoscător doar pentru toate binecuvântările din viața mea, ci sunt recunoscător și pentru tot ce nu s-a întâmplat - pentru toate acele situații la limită cu un „dezastru” de un fel sau altul, pentru toate lucrurile rele care aproape s-au întâmplat, dar nu s-au întâmplat. Distanța dintre momentul în care s-au întâmplat și momentul în care nu s-au întâmplat este harul.

Și apoi sunt dezastrele care s-au întâmplat, care ne-au lăsat distruși și îndurerați.

Pentru mine, un astfel de moment a fost pierderea primului meu copil. Aveam treizeci și șase de ani și eram extaziată de perspectiva de a deveni mamă. Dar noapte de noapte, aveam vise neliniștite. Noapte de noapte vedeam că bebelușul - un băiat - creștea în mine, dar ochii lui nu se deschideau. Zilele deveneau săptămâni, iar săptămânile se transformau în luni. Într-o dimineață devreme, abia trează, am întrebat cu voce tare: „De ce nu se deschid?” Am știut atunci ceea ce a fost confirmat abia mai târziu de medici. Ochii bebelușului nu erau meniți să se deschidă; a murit în pântecele meu înainte de a se naște.

Femeile știu că nu ne purtăm copiii nenăscuți doar în pântece. Îi purtăm în visele noastre, în sufletele noastre și în fiecare celulă a noastră. Pierderea unui copil aduce la suprafață atâtea temeri nerostite: Voi putea vreodată să port un copil până la termen? Voi putea vreodată să devin mamă? Totul părea rupt în interior. În timp ce stăteam trează în timpul numeroaselor nopți nedormite care au urmat, am început să cern printre cioburi și așchii, sperând să găsesc motivele pentru nașterea moartă a bebelușului meu.

Clătinându-mă printr-un câmp minat de întrebări dificile și răspunsuri parțiale, am început să-mi croiesc drum spre vindecare. Visele cu copilul meu s-au estompat treptat, dar pentru o vreme părea că durerea în sine nu va mai dispărea niciodată. Mama îmi dăduse odată un citat din Eschil care se referea direct la aceste ore: „Și chiar și în somnul nostru, durerea pe care nu o putem uita cade picătură cu picătură asupra inimii, iar în propria noastră disperare, împotriva voinței noastre, ne vine înțelepciunea prin harul extraordinar al lui Dumnezeu.” La un moment dat, am acceptat durerea care cade picătură cu picătură și m-am rugat ca înțelepciunea să vină.

Cunoscusem durerea înainte. Relațiile se destrămaseră, bolile veniseră, moartea luase oameni pe care îi iubeam. Dar nu mai cunoscusem niciodată o durere ca aceasta. Ceea ce am învățat prin asta este că nu suntem pe acest pământ pentru a acumula victorii, trofee sau experiențe sau chiar pentru a evita eșecurile, ci pentru a fi ciopliți și șlefuiți până când ceea ce rămâne este cine suntem cu adevărat. Aceasta este singura modalitate prin care putem găsi un scop în durere și pierdere și singura modalitate de a ne întoarce încontinuu la recunoștință și har.

Îmi place să spun rugăciunea de rugăciune – chiar și în tăcere – înainte de mese și când călătoresc prin lume, observând diferite tradiții. Când am fost la Tokyo în 2013 pentru lansarea HuffPost Japonia, mi-a plăcut să învăț să spun itadakimasu înainte de fiecare masă. Înseamnă pur și simplu „Primesc”. Când am fost în Dharamsala, India, fiecare masă începea cu o simplă rugăciune.

Crescând în Grecia, eram obișnuit cu o simplă binecuvântare înainte de fiecare masă, uneori una silențioasă, chiar dacă nu am fost crescut într-o familie deosebit de religioasă. „Harul nu este ceva după care urmărești, ci mai degrabă ceva ce permiți”, a scris John-Roger, fondatorul Mișcării Conștientizării Spirituale Interioare. „Totuși, s-ar putea să nu știi că harul este prezent, pentru că ai condiționat modul în care vrei să vină, de exemplu, ca tunetul sau fulgerul, cu toată drama, vuietul și prefăcătoria aferente. De fapt, harul vine foarte natural, ca respirația.”

Reportajul GGSC despre recunoștință este sponsorizat de Fundația John Templeton, ca parte a proiectului nostru Expanding Gratitude.

Atât călugării, cât și oamenii de știință au afirmat importanța recunoștinței în viețile noastre. „Este un destin glorios să fii membru al rasei umane”, a scris Thomas Merton, un călugăr trapist din Kentucky, „deși este o rasă dedicată multor absurdități și una care face multe greșeli teribile: totuși, cu toate acestea, Dumnezeu Însuși s-a lăudat că a devenit membru al rasei umane. Un membru al rasei umane! Să te gândești că o astfel de realizare banală ar trebui să pară brusc o veste că cineva deține biletul câștigător la o loterie cosmică.”

Ceea ce au stabilit cei mai importanți cercetători în domeniul recunoștinței, Robert Emmons de la Universitatea din California, Davis, și Michael McCullough de la Universitatea din Miami, este că „o viață orientată în jurul recunoștinței este panaceul pentru dorințele insațiabile și relele vieții... La baza recunoștinței se află noțiunea de merit nemeritat. Persoana recunoscătoare recunoaște că nu a făcut nimic pentru a merita darul sau beneficiul; acesta a fost dăruit în mod gratuit.” Recunoștința își face magia servind drept antidot la emoțiile negative. Este ca niște globule albe pentru suflet, protejându-ne de cinism, de a te considera drept la ceva, de furie și de resemnare.

Este rezumat într-un citat pe care îl ador, atribuit imamului Al-Shafi'i, un jurist musulman din secolul al VIII-lea: „Inima mea este liniștită știind că ceea ce a fost destinat mie nu-mi va lipsi niciodată și că ceea ce îmi este dor de mine nu a fost niciodată destinat mie.”