Cel Mai Mare Pericol

Cum trăim cu faptul că ne distrugem lumea? Ce părere avem despre pierderea ghețarilor, topirea Arcticii, națiunile insulare inundate de mare, deșerturile care se extind și terenurile agricole care se usucă?

Din cauza tabuurilor sociale, disperarea față de starea lumii noastre și teama pentru viitorul nostru sunt rareori recunoscute. Suprimarea disperării, ca și a oricărui răspuns profund recurent, contribuie la amorțirea psihicului. Expresiile de angoasă sau indignare sunt înăbușite, amorțite ca și cum un nerv ar fi fost tăiat. Acest refuz de a simți ne sărăcește viața emoțională și senzorială. Florile sunt mai estompate și mai puțin parfumate, iubirile noastre mai puțin extatice. Ne creăm diversiuni ca indivizi și ca națiuni, în luptele pe care le culegem, în scopurile pe care le urmărim și în lucrurile pe care le cumpărăm.

Dintre toate pericolele cu care ne confruntăm, de la haosul climatic la războiul permanent, niciunul nu este atât de mare precum această amorțire a răspunsului nostru. Căci amorțeala psihică ne împiedică capacitatea de a procesa și de a răspunde la informații. Energia cheltuită pentru a înăbuși disperarea este deviată de la utilizări mai cruciale, epuizând rezistența și imaginația necesare pentru viziuni și strategii noi.

Poetul zen Thich Nhat Hanh a fost întrebat: „Ce trebuie să facem cel mai mult pentru a salva lumea?” Răspunsul său a fost acesta: „Ceea ce trebuie să facem cel mai mult este să auzim în noi sunetele plânsului Pământului.”

Spargerea cochiliei

Cum ne confruntăm cu ceea ce abia îndrăznim să gândim? Cum ne înfruntăm durerea, frica și furia fără să ne „facă praf”?

Este bine să realizăm că dezintegrarea nu este un lucru atât de rău. Într-adevăr, este la fel de esențială pentru transformare ca și crăparea cojilor care au crescut. Anxietățile și îndoielile pot fi sănătoase și creative, nu numai pentru persoană, ci și pentru societate, deoarece permit abordări noi și originale ale realității.

Ceea ce se dezintegrează în perioadele de transformare rapidă nu este sinele, ci apărarea și presupunerile sale. Autoprotecția restricționează vederea și mișcarea precum o armură, îngreunând adaptarea. Dezintegrarea, oricât de inconfortabilă ar fi, ne poate deschide către noi percepții, noi date și noi răspunsuri.

Faptul că ne exprimăm adevărul despre suferința noastră față de lume dărâmă zidurile dintre noi, atrăgându-ne într-o solidaritate profundă. Această solidaritate este cu atât mai reală cu cât ne confruntăm cu incertitudinea.

În cultura noastră, disperarea este temută și i se rezistă, deoarece reprezintă o pierdere a controlului. Ne este rușine de ea și o evităm cerând soluții instantanee la probleme. Căutăm soluția rapidă. Acest obicei cultural ne întunecă percepțiile și cultivă o inocență periculoasă a lumii reale.

Recunoașterea disperării, pe de altă parte, nu implică nimic mai misterios decât a spune adevărul despre ceea ce vedem, știm și simțim că se întâmplă în lumea noastră. Atunci când mass-media controlată de corporații ține publicul în întuneric, iar cei care dețin puterea manipulează evenimentele pentru a crea un climat de frică și ascultare, a spune adevărul este ca oxigenul. Ne înviorează și ne readuce la sănătate și vigoare.

Aparținând întregii vieți

Împărtășirea a ceea ce este în inima noastră aduce o schimbare binevenită de identitate, deoarece recunoaștem că furia, durerea și frica pe care le simțim pentru lumea noastră nu sunt reductibile la preocupări pentru bunăstarea noastră individuală sau chiar pentru supraviețuire. Preocupările noastre sunt mult mai mari decât propriile noastre nevoi și dorințe private. Durerea pentru lume - indignarea și tristețea - ne deschide către un simț mai larg al ceea ce suntem. Este o ușă către realizarea apartenenței noastre reciproce în rețeaua vieții.

Mulți dintre noi ne temem că confruntarea cu disperarea va aduce singurătate și izolare. Dimpotrivă, renunțând la vechile apărări, găsim o comunitate mai adevărată. Și în comunitate, învățăm să avem încredere în răspunsurile noastre interioare la lumea noastră - și să ne găsim puterea.

Nu ești singur! Facem parte dintr-o mișcare vastă, globală: tranziția epocală de la imperiu la comunitate terestră. Aceasta este Marea Cotitură. Iar entuziasmul, alarma, chiar și copleșirea pe care o simțim, toate fac parte din trezirea noastră la această aventură colectivă.

Ca în orice aventură adevărată, există risc și incertitudine. Economia noastră corporativă se distruge atât pe sine, cât și lumea naturală. Efectul său asupra sistemelor vii este ceea ce David Korten numește Marea Dezintegrare. Se întâmplă în același timp cu Marea Cotitură și nu putem ști cum se va termina povestea.

Să renunțăm la ideea că ne putem gestiona planeta pentru propriul confort și profit – sau chiar că putem fi acum salvatorii ei supremi. Este o iluzie. Să acceptăm, în schimb, incertitudinea radicală a timpului nostru, chiar și incertitudinea supraviețuirii.

În societățile primitive, adolescenții trec prin rituri de trecere, unde confruntarea cu propria mortalitate este o poartă către maturitate. În moduri analoge, schimbările climatice ne cheamă să ne recunoaștem propria mortalitate ca specie. Cu darul incertitudinii, putem crește și accepta drepturile și responsabilitatea maturității planetare. Atunci știm pe deplin că aparținem, în mod inextricabil, rețelei vieții și că o putem sluji și lăsa puterea ei să curgă prin noi.

Incertitudinea, atunci când este acceptată, aruncă o lumină puternică asupra puterii intenției. Intenția este ceea ce te poți baza: nu pe rezultat, ci pe motivația pe care o aduci, viziunea pe care o ai, busola pe care alegi să o urmezi. Intenția și hotărârea noastră ne pot salva de la a ne pierde în durere.

În timpul unei vizite recente în Kentucky, am aflat ce se întâmplă cu peisajul și cultura din Appalachia: cum companiile de cărbune folosesc dinamita pentru a pulveriza tot ce se află deasupra straturilor subterane de cărbune; cum buldozerele și utilajele de dragare de 20 de etaje împing „încărcarea” pădurilor și a solului vegetal, umplând văile. Am văzut cum activiștii de acolo sunt menținuți fermi de pură intenție. Deși națiunea pare să nu fie conștientă de această tragedie, acești bărbați și femei persistă în viziunea că Appalachia poate fi, în parte, salvată și că generațiile viitoare pot cunoaște pante cu eucalipt dulce, sasafras, magnolie, mișcările râului bobcat și ale rațelor sălbatice și, în goluri, muzica viorii și a pâraielor proaspete. Par să știe - și, atunci când ne lăsăm garda jos, știm și noi - că suntem părți vii ale corpului viu al Pământului.

Acesta este darul Marii Cotituri. Când ne deschidem ochii la ceea ce se întâmplă, chiar și atunci când ne frânge inimile, descoperim adevărata noastră dimensiune; căci inima noastră, atunci când se deschide, poate conține întregul univers. Descoperim cum rostirea adevărului despre chinul nostru pentru lume dărâmă zidurile dintre noi, atrăgându-ne într-o solidaritate profundă. Această solidaritate, cu vecinii noștri și cu tot ce trăiește, este cu atât mai reală cu cât ne confruntăm cu incertitudinea cu care ne confruntăm.

Când încetăm să ne mai distragem încercând să ne calculăm șansele de succes sau eșec, mintea și inimile noastre sunt eliberate în momentul prezent. Acest moment devine apoi viu, încărcat de posibilități, pe măsură ce ne dăm seama cât de norocoși suntem să fim în viață acum, să luăm parte la această aventură planetară.