Lucrarea Iubirii Este să iubești

Timpul petrecut pe pământ m-a făcut să cred în două instrumente puternice care transformă experiența în iubire: susținerea și ascultarea. Pentru că de fiecare dată când am susținut sau am fost susținut, de fiecare dată când am ascultat sau am fost ascultat, experiența arde ca lemnul în focul etern și mă aflu în prezența iubirii. Așa a fost întotdeauna. Luați în considerare aceste două credințe vechi care poartă înțelepciunea și provocarea susținerii și ascultării.

Prima este vechea noțiune că atunci când ții o scoică la ureche, poți auzi oceanul. Se pare că funcționează întotdeauna. Studiul medical a arătat că atunci când ții acea scoică la ureche, îți auzi de fapt propriile pulsații, oceanul sângelui tău fiind transmis înapoi către tine. Totuși, acest fapt nu diminuează acest mister. Nu face decât să-l amplifice. Căci ținerea unei scoici la ureche ne învață cum să auzim Întregul prin intermediul părții și cum să găsim Universul din noi. Ne învață că atunci când îndrăznim să ținem o altă ființă, precum o scoică, la ureche, auzim atât misterul întregii vieți, cât și oceanul propriului nostru sânge.

În mod uimitor, fiecare ființă are codificată povestea Universului în interiorul ei. Fiecare suflet este o cochilie modelată de curenții adâncurilor. Chiar și fizic, urechea internă - acea sursă delicată de echilibru - are forma unei scoici. Și astfel, orice este ținut în mână și ascultat ne va arăta unde trăiește în lume și în noi.

Asta ne aduce la a doua credință: folclorul conform căruia, dacă un cal își rupe un picior, trebuie eutanasiat. Am descoperit că acest lucru nu este adevărat. O, este adevărat că se întâmplă. Crescătorii împușcă cai cu picioare rupte ca și cum nu ar fi nimic de făcut. Dar acum știu că fac asta pentru ei înșiși, nevrând să aibă grijă de un cal care nu poate alerga.

În acest fel, oamenii temători și egoiști taie coarda celor zdrobiți, nevrând să stea alături de un prieten care nu-și găsește ziua de mâine, nevrând să fie împovărați cu cineva care să-i încetinească, nevrând să înfrunte ceea ce este zdrobit în ei înșiși. În aceasta constă provocarea compasiunii. Căci atunci când îndrăznim să-i ținem în brațe pe cei împinși la pământ, îndrăznim să-i ținem aproape, adevărul ținerii în brațe și al ascultării cântă și suntem purtați în înțelepciunea oaselor zdrobite și a modului în care lucrurile se vindecă.

Acestea sunt acte de curaj tăcut de care avem cu toții nevoie. Curajul de a aștepta și de a privi cu tot ceea ce suntem. Curajul de a recunoaște că nu suntem singuri. Curajul de a ne ține unii pe alții aproape de urechea inimii noastre. Și curajul de a ne păsa de lucrurile care sunt stricate.

Terenul de exersare pentru aceste acte de curaj îl reprezintă întotdeauna lucrurile mici la îndemână. Cumva, prin practica de a face lucruri mici cu mare dragoste, așa cum spune Maica Tereza, învățăm cum să fim curajoși. În realitate, lucrarea iubirii înseamnă să te îndrepți complet către lucrurile mici. O astfel de grijă deschide misterul. Prin generozitatea celei mai mici atenții a noastre, intrăm în oceanul iubirii care ne poartă pe toți.

Simplu și profund, lucrarea iubirii este să iubești. Căci în acest act, Universul prinde viață. O astfel de viață este spațiul care se deschide între noi, așa cum spune Martin Buber, atunci când doi se închină și se ating într-un mod adevărat.

Mark Nepo din „Riscul rafinat: Îndrăznind să trăiești o viață autentică”