Surpriza Este O sămânță

A mulțumi pentru toate lucrurile mici (și mari) din viață

Publicat inițial în revista Spiritualitate și Sănătate în 2002, acest articol al Fr. David continuă să scoată în evidență puterea uimirii în cultivarea recunoștinței. Având surpriza ca punct de intrare, ne putem deschide către complexitatea vieții pur și simplu. Ironia acestei tensiuni dintre complex și simplu - așa cum o ilustrează Fr. David în acest articol - este, în sine, surprinzătoare. Într-atât încât pare să facă ca distincția dintre simplitate și complexitate să fie irelevantă. Același lucru s-ar putea spune și despre lucrurile „mici” și „mari” din viață. Fr. David descrie surpriza ca pe o sămânță, iar recunoștința ca pe creșterea acelei sămânțe. Poate că dizolvarea acestor paradoxuri - mari și mici, simpli și complexi - este esența acelei sămânțe. Simplul este complex. Micul este mare. Totul este minunat. Totul este demn de atenția noastră. Și totul este un motiv de recunoștință.

Ai observat vreodată cum ți se deschid ochii puțin mai larg când ești surprins? E ca și cum ai fi dormit, doar ai fi visat cu ochii deschiși sau ai fi mers în somn printr-o activitate de rutină, și ai auzi melodia ta preferată la radio, sau ridici privirea din bălțile din parcare și vezi un curcubeu, sau sună telefonul și e vocea unui vechi prieten, și dintr-o dată te trezești. Chiar și o surpriză nedorită ne scutură din starea de automulțumire și ne face să prindem viață. Poate că nu ne place la început, dar privind în urmă, o putem recunoaște întotdeauna ca pe un dar. Monotonia înseamnă moarte; surpriza înseamnă viață. De fapt, numele meu preferat pentru Cel pe care Îl venerez cu uimire – singurul nume care nu-L limitează pe Dumnezeu – este Surpriza.

Chiar în acest moment, când îmi amintesc de giganții spirituali pe care am avut privilegiul să-i întâlnesc – Maica Tereza, Thomas Merton, Dorothy Day, Sanctitatea Sa Dalai Lama – încă mai simt energia vitală pe care o radiau. Dar cum au dobândit această vitalitate? Nu lipsesc surprizele în această lume, dar o astfel de viață radiantă este rară. Ceea ce am observat a fost că toți acești oameni erau profund recunoscători, iar apoi am înțeles secretul.

Surpriza este o sămânță. Recunoștința încolțește atunci când ne ridicăm la înălțimea provocării surprizei.

O surpriză nu ne face automat vii. A fi viu este o chestiune de reciprocitate, de răspuns. Dacă permitem surprizei să ne deruteze, ne va uimi și ne va împiedica creșterea. În schimb, fiecare surpriză este o provocare de a avea încredere în viață și, prin urmare, de a crește. Surpriza este o sămânță. Recunoștința încolțește atunci când ne ridicăm la înălțimea provocării surprizei. Cei mari din tărâmul Spiritului sunt atât de intens vii pentru că sunt atât de profund recunoscători.

Recunoștința poate fi îmbunătățită prin practică. Dar de unde să înceapă începătorii? Punctul de plecare evident este surpriza. Vei descoperi că poți cultiva semințele recunoștinței doar făcând loc. Dacă surpriza apare atunci când apare ceva neașteptat, să nu ne așteptăm la nimic. Să urmăm sfatul lui Alice Walker. „Nu te aștepta la nimic. Trăiește frugal din surpriză.”

A nu te aștepta la nimic poate însemna să nu iei de la sine înțeles că mașina ta va porni atunci când rotești cheia. Încearcă asta și vei fi surprins de o minune tehnologică demnă de sinceră recunoștință. Sau poate că nu ești încântat de locul de muncă, dar dacă pentru o clipă poți înceta să-l mai iei de la sine înțeles, vei gusta surpriza de a avea un loc de muncă, în timp ce milioane de oameni sunt șomeri. Dacă acest lucru te face să simți o licărire de recunoștință, vei fi puțin mai bucuros toată ziua, puțin mai viu.

Odată ce încetăm să mai luăm lucrurile de la sine înțelese, propriile noastre corpuri devin unele dintre cele mai surprinzătoare lucruri dintre toate.

Odată ce încetăm să mai luăm lucrurile de bune, propriile noastre corpuri devin unele dintre cele mai surprinzătoare lucruri dintre toate. Nu încetează niciodată să mă uimească faptul că organismul meu produce și distruge 15 milioane de globule roșii în fiecare secundă. Cincisprezece milioane! Asta înseamnă aproape dublul cifrei recensământului orașului New York. Mi s-a spus că vasele de sânge din corpul meu, dacă ar fi aliniate cap la cap, ar ajunge în întreaga lume. Totuși, inima mea are nevoie doar de un minut pentru a-mi pompa sângele prin această rețea filigrană și înapoi. A făcut-o minut de minut, zi de zi, în ultimii 75 de ani și încă continuă să pompeze cu 100.000 de bătăi de inimă la fiecare 24 de ore. Evident, aceasta este o chestiune de viață și de moarte pentru mine, totuși nu am nicio idee cum funcționează și pare să funcționeze uimitor de bine, în ciuda ignoranței mele.

Nu știu cum se adaptează ochii mei, totuși când cânt la lumina lumânărilor sunt de 100.000 de ori mai sensibili la lumină decât atunci când citesc afară, pe verandă, la prânz. Nu aș ști cum să dau instrucțiuni celor 35 de milioane de glande digestive din stomacul meu pentru a digera o singură căpșună; din fericire, ele știu cum să-și facă treaba fără sfatul meu. Când mă gândesc la asta în timp ce mă așez să mănânc, inima îmi este plină de recunoștință.

Pornind de la umilul punct de plecare al surprizelor zilnice, practica recunoștinței duce către aceste înălțimi transcendente.

În acele momente, mă pot identifica cu psalmistul care a strigat cu uimire: „Sunt făcut înfricoșător și minunat.” (Psalmul 139:14) De acolo nu este decât un mic pas până la a vedea întregul univers și fiecare mică parte a lui ca fiind surprinzătoare. De la punctul de plecare umil al surprizelor zilnice, practica recunoștinței duce la aceste înălțimi transcendente. Thomas Carlyle a indicat aceste vârfuri ale conștiinței spirituale când a scris: „Închinarea este o minune transcendentă” - surpriză transcendentă.