Bătăile Inimii Unei Tobe

Era un tip pe nume Ken, un om fără adăpost în Half Moon Bay, unde locuim noi. Locuia sub podul de pe strada Main. Stătea în mașina lui și făcea sculpturi în lemn. Așa că își avea toate sculpturile în lemn aliniate acolo, sub pod, și își petrecea timpul acolo în timpul zilei.

Pe vremea aceea, tocmai trecusem printr-un divorț foarte dureros, viața mea era pur și simplu foarte neliniștită. Mă simțeam foarte neliniștită și nefericită, întrebându-mă ce voi face, ce va fi în viața mea.

Odată, mă plimbam pe strada principală cu fiul meu, Adam, care pe atunci avea vreo 12 sau 13 ani. Abia începea să fie interesat de tobe.

El a spus: „Tată, vreau să-ți arăt unul dintre profesorii mei de tobe.”

Am spus: „Sigur.”

Așa că m-a dus pe sub pod, unde era Ken. Și mi-a spus: „Învăț să cânt la tobe de la Ken.”

Am spus: „Ce?! Înveți să cânți la tobe de la acest om fără adăpost care locuiește sub pod?”

El a spus: „Da, vino jos și vezi.”

Nu am fost prea încântat de toată treaba asta, dar am venit și l-am întâlnit pe Ken. Și am aflat povestea lui.

Ken fusese profesor de liceu în Redwood City, orașul din apropiere, iar viața îi adusese niște probleme. Și-a pierdut locul de muncă, și-a pierdut căsnicia, și-a pierdut casa, a pierdut totul. Nu avea nimic.

Dar, în timp ce stăteam acolo sub pod cu Ken, am observat că era foarte calm. Părea că se simte bine. Viața era pur și simplu frumoasă.

L-am întrebat: „Ken, cum se face că simt că nu sunt deloc fericit cu viața mea? Eu am atât de multe, iar tu nu ai nimic. Ce se întâmplă? Cum poți fi atât de fericit cu viața ta?”

Ken a scos o tobă și a început să o bată.

El a spus: „Aceasta este bătaia inimii care este mereu prezentă. Bătaia inimii noastre; pulsul vieților noastre.”

Și a început să cânte la tobă.

Apoi Adam -- știți, la 12 ani -- se așază și începe să cânte și el la tobă. Era prezent. Și când era prezent, felul în care se manifesta pentru el era ritmul tobei -- aceea era bătaia inimii, de fapt.

Așa că Adam a devenit parte a unui grup de copii care coborau sub pod în fiecare marți seară și cântau la tobe împreună cu Ken. În acel moment, m-am simțit foarte bine. Și ceilalți părinți ai copiilor s-au simțit bine. Eram siguri că micuții erau pe mâini bune.

Adam și prietenii lui au învățat cum să contacteze acea bătaie a inimii.

Acum aproximativ 20 de ani.

Ce face Adam acum? Este profesor de muzică în San Francisco. Merge la școli în diverse cartiere. Spune că uneori e foarte haotic, mai ales în cartierele sărace. Unii dintre copii sunt fără adăpost sau nu sunt siguri unde vor ajunge părinții lor; se întâmplă atât de multe în viața acelor copii. Și modul în care îi învață pe copii să cânte la tobe este să intre în cameră. Apoi, în loc să se ridice în fața camerei și să le dea instrucțiuni – în loc să spună: „Despre ce este vorba în muzică. Iată gama Do. Iată gama Re.” – pur și simplu stă în cameră și îi privește pe copii cum alergă, aruncă cu lucruri unii în alții și fac ce fac ei.

Apoi, începe să bată toba.

În cele din urmă, copiii încep să bată la tobe. Și găsesc ritmul care îi ține uniți. Așa își începe el lecțiile de muzică.

Mi-a povestit despre o fată care, de fapt, este fără adăpost și nu știe unde este tatăl ei, iar mama ei are niște probleme. Nimeni din familia lor nu a absolvit liceul. A început să cânte la vioară și este foarte entuziasmată. Vrea să meargă la facultate și să devină muziciană. Și el o încurajează.

Uite-l pe Ken, încă sub podul din Half Moon Bay. Nu e absorbit de povestea lui despre ce i-a făcut viața. E doar captivat de bătăile inimii prezentului.