Ce Ne Poate învăța Moartea Despre viață

Moartea este un aliat important pentru aprecierea vieții. Nu mă refer la o preocupare morbidă față de moarte. Mai degrabă, mă refer la conștientizarea simțită a finitudinii noastre ca ființe fizice - o recunoaștere sinceră a scurtului timp pe care îl avem la dispoziție pentru a iubi și a învăța pe acest pământ. Cunoașterea faptului că trupurile noastre vor muri inevitabil arde prin atașamentele noastre față de nebunia demnă a existenței noastre construite social. Moartea este un prieten care ne ajută să ne eliberăm de agățarea de poziția socială și de bunurile materiale ca sursă de securitate și identitate supremă. Conștientizarea morții ne obligă să ne confruntăm cu scopul și sensul existenței noastre, aici și acum.

Cei care au avut experiențe aproape de moarte confirmă că conștientizarea morții poate fi un prieten de neclintit, punându-ne din nou în legătură cu ceea ce este cel mai important. Un sentiment comun exprimat de mulți supraviețuitori ai experiențelor aproape de moarte este o accentuare redusă a banilor și a lucrurilor materiale și o apreciere sporită pentru natură și pentru iubirea față de ceilalți oameni. Dr. Kenneth Ring, cercetător al experiențelor aproape de moarte, citează un tânăr care a avut o experiență aproape de moarte după un accident auto grav. Drept urmare, tânărul a descoperit că a dezvoltat o „conștientizare a faptului că se întâmplă ceva mai mult în viață decât doar partea fizică a acesteia... Era pur și simplu o conștientizare totală nu doar a materialului și a cât de mult putem cumpăra - în materie de mașini și alte lucruri, sau mâncare sau orice altceva. Există mai mult decât simpla consumare a vieții. Există un punct în care trebuie să-i oferi și asta este cu adevărat important”.

Gandhi a spus odată: „Așa cum trebuie să învățăm arta uciderii antrenându-ne pentru violență, tot așa trebuie să învățăm arta morții antrenându-ne pentru non-violență”. Dacă vrem să ducem vieți nonviolente și pline de iubire, atunci putem începe prin a ne împăca cu propria moarte. Recunoașterea faptului că trebuie să murim ne trezește din somnul social și ne face să ne confruntăm cu realitatea situației noastre. Moartea este un partener de neclintit în viață - o certitudine de neocolit pe măsură ce distingem semnificativul de banal în viața noastră de zi cu zi. În acest sens, să luăm în considerare cuvintele lui Nadine Stair din Louisville, Kentucky, care avea 85 de ani când a scris „Dacă aș avea viața de trăit”:

Aș vrea să fac mai multe greșeli data viitoare. M-aș relaxa. M-aș mai flexibil. Aș fi mai prost decât am fost în această călătorie. Aș lua mai puține lucruri în serios. Mi-aș asuma mai multe riscuri. Aș urca mai mulți munți și aș înota în mai multe râuri. Aș mânca mai multă înghețată și mai puțină fasole. Poate aș avea mai multe probleme reale, dar aș avea mai puține imaginare... Am fost una dintre acele persoane care nu pleacă nicăieri fără termometru, o sticlă cu apă caldă, un impermeabil și o parașută. Dacă ar trebui să o fac din nou, aș călători mai ușor decât am fost.

În cele din urmă, să luăm în considerare înțelepciunea dintr-o carte acum în mare parte uitată, scrisă în Statele Unite în 1877. În paginile sale finale, „Calea regală a vieții” descrie o perspectivă asupra vieții care vine dintr-o apreciere a morții. Deși scrisă într-un stil de elocvență grațioasă, provenit dintr-o epocă anterioară, ea vorbește clar chiar și astăzi:

Niciun sex nu este cruțat, nicio vârstă nu este exceptată. Drumurile maiestuoase și curtene pe care le traversează monarhii, calea pe care o calcă oamenii de litere, calea pe care o parcurge războinicul, analele scurte și simple ale săracilor, toate duc în același loc, toate se termină, oricât de variate ar fi traseele lor, în acea casă enormă care este destinată tuturor celor vii... Indiferent de poziția de onoare pe care o deținem, cu toții suntem supuși morții... O perspectivă corectă asupra morții poate fi utilă pentru a potoli majoritatea pasiunilor neregulate. Astfel, de exemplu, putem vedea la ce ajunge lăcomia în sicriul avarului; acesta este omul care nu s-a putut mulțumi niciodată cu bogății; dar iată acum câteva scânduri îl închid și câțiva centimetri pătrați îl conțin... Iată consecințele necumpătării în mormântul lacomului; vedeți-i acum apetitul complet sătul, simțurile distruse și oasele împrăștiate.

Aceste mesaje sunt clare. Nu ne putem ascunde de moarte. Îmbrățișarea ei ne va consuma în întregime existența socială. Titlurile de locuri de muncă, poziția socială, bunurile materiale, rolurile și imaginile sexuale - toate trebuie să cedeze morții. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să ne abandonăm existența materială și socială. Mai degrabă, înseamnă că, onorând în mod conștient faptul morții noastre fizice, suntem astfel împuterniciți să pătrundem prin prefăcătoria socială, ostentația și confuzia care în mod normal ne ascund simțul a ceea ce este cu adevărat semnificativ. Conștientizarea morții este un aliat pentru a ne infuza viețile cu un sentiment de imediatitate, perspectivă și proporție. Recunoscând realitatea morții, putem aprecia mai pe deplin darul vieții noastre.

Dacă ai alege moartea ca aliat (ca o amintire a prețiozității fiecărui moment) și dacă ai alege universul ca acasă (ca o amintire a dimensiunilor impresionante ale existenței noastre), oare o calitate a vieții, a imediatității și a emoției ți-ar infuza în mod natural viața de moment? Dacă ai ști că vei muri în câteva ore sau zile, oare cele mai simple lucruri ar dobândi o semnificație luminoasă și pătrunzătoare? Ar deveni fiecare moment prețios dincolo de orice măsură anterioară? Ar deveni fiecare floare, fiecare persoană, fiecare crăpătură din trotuar, fiecare copac un miracol trecător și nerepetabil? Simplitatea vieții ajută la aducerea acestui tip de claritate și apreciere în viețile noastre. În ce moduri este aprecierea morții un partener util în propria viață?