Buddhas Pe Condamnatul morții: Un Pod De artă și Prietenie

Buddhas on Death Row s-a născut din colaborarea a doi prieteni, cu sediul în Statele Unite și Finlanda. Numele lor: Moyo și Maria

Ceea ce urmează este transcrierea unei scrisori pe care Moyo i-a scris-o Mariei din Condamnatul morții. Folosind paginile unui atlas aruncat pentru papetărie, el răspunde la întrebările ei cu privire la relația lui cu arta, împărtășește perspectiva sa asupra izolării și transmite cu demnitate și elocvență, transformarea de care este capabil spiritul uman chiar și în mijlocul întunericului...

Am fost întotdeauna fascinat de artă și de modul în care alții au putut să facă imagini, dar ideea mea despre artă înainte și până la încarcerarea mea s-a limitat la realizarea de imagini de dragul de a realiza imagini care să fie atrăgătoare. Nu mi-am imaginat niciodată că arta poate fi folosită ca o punte între două puncte de pe harta vieții sau doi oameni.

Când am ajuns la închisoare, am fost destul de nearticulat și mi-am făcut un jurământ că nu voi mai permite vreodată altcuiva să-mi spună povestea. Eu aș fi cea de aici încolo care o va spune.

Am început să citesc ceea ce puteam pune mâna pe mine – inclusiv un dicționar vechi cu coperta și multe pagini rupte din el pe care mi le-a dat cineva. Am început să încerc cuvintele noi pe care le-am dobândit în conversațiile mele cu băieții de aici, spre enervarea lor, deoarece ei nu puteau înțelege de ce aș folosi ceea ce ar numi un cuvânt de cinci dolari pentru o conversație de doi cenți.

Dar știam că ceea ce vreau să fac este să stăpânesc arta comunicării.

Câțiva ani mai târziu, am început să scriu poezie și articole, dar am început să observ că gândeam în imagini care nu puteau fi transmise în cuvinte. Cu toate acestea, îmi lipsea orice măsură de limbaj vizual. Am început să mă scărpin încercând să-mi găsesc vocea.

Unele dintre influențele mele timpurii și oamenii care m-au încurajat au fost buna mea prietenă Ingrid și cărțile despre Franz Marc, Kandinsky, Basquiat și cărțile de istoria artei pe care mi le trimitea, precum și secțiunile de artă ale ziarelor transmise clandestin de la deținut la deținut, deoarece trecerea ziarelor aici este ilegală.

Multă vreme, mi-am petrecut timpul confruntându-mă cu emoții dificile în spațiul artei mele. Cea mai mare parte a fost plină de durere, furie și tristețe și în niciun caz nu aș putea spune că lucrarea va servi drept balsam sau inspirație. Pur și simplu a fost cel mai rău ca imagine.

Apoi, după câțiva ani de asta și după ce am citit cartea lui Alex Grey, Misiunea artei, mi-am dat seama că arta poate fi folosită pentru a înălța și a vindeca.

Citirea lui Gray m-a făcut să-mi evoluez ideea despre artă mai departe dincolo de o cameră de cauciuc în care m-aș elibera, pentru a găsi un spațiu sacru în mine și apoi a aduce acea sacralitate, acea specialitate a vieții pe care am găsit-o, în lume.

Acesta este momentul în care am început să fac Buddha.

Când avocatul statului la proces m-a zugrăvit ca pe cineva nepotrivit să trăiască, acest lucru mi-a erodat considerabil stima de sine deja inexistentă și nu am vrut să permit nimănui să stabilească cum mă priveau alții după aceea.

Ceea ce a făcut pentru mine în cele din urmă a fost să-mi arate că, în ciuda greșelilor mele grave în viață și a tot răul pe care l-am creat altora, mai era ceva demn în mine.

Încerc să folosesc fragmente aruncate sau ignorate din arta mea, pentru că toți avem ceva care merită pentru altul, trebuie doar să-l găsim – și mi-a trebuit să ajung la condamnatul la moarte pentru a-mi găsi valoarea ca om și ca cetățean al lumii.

Am comis niște fapte grave în viața mea și nu le voi putea anula niciodată. Totuși, cel mai puțin pe care pot face este să mă îmbunătățesc.

Sper ca altcineva să preia controlul asupra narațiunii lor și să-și spună o poveste nouă, o poveste mai măreață despre ei înșiși. Pentru tot beneficiul nostru.

Schiță în creion color de Moyo, intitulată „ Companie”

Moyo despre izolare

Reggie mi-a spus odată că am putea folosi aceste celule ca niște celule de meditație folosite de călugări în mănăstiri.

Dar închisoarea nu este o mănăstire. Și, deși pot face tot posibilul pentru a profita de oportunitățile pe care le am pentru o practică autentică în limitele acestei celule, a pierde legătura cu ceea ce este destinată celula ar fi o greșeală.

În primul rând, ar fi eu să nu văd lucrurile așa cum sunt, ceea ce practica mea mă încurajează să fac în orice moment: să văd lucrurile corect.

De asemenea, nu mi-ar servi angajamentului meu de a crește gradul de conștientizare cu privire la inumanitatea și distructivitatea celulei solitare. Mă angajez să ajut la menținerea acestei conversații până când vom vedea o schimbare.

***
E amuzant cum lucrul care se pregătește să te omoare este lucrul pe care îl folosești pentru a te vindeca. Celula solitară este cel mai bun partener de lupta pentru prizonierul pe care îl ține. Este cel mai bun guru, cel mai bun profesor.

Ciudat, știu, dar este adevărat.

În această celulă, am învățat arta răbdării, arta tăcerii și roadele ei atât de dulci. Am învățat arta introspecției și ce poate face pentru a-și îmbunătăți sentimentul de sine.

Am învățat să aștept această celulă cu răbdarea pe care mi-a impus-o. Nu mai țip de agonie în strânsoarea tăcerii celulei.

Știu că dacă cineva a ieșit de aici după patru decenii, ar trebui să mă descurc bine în deceniul și jumătate. Tocmai ma incalzesc.

Dar la fel și această celulă.

***

Nu mă aștept să fiu eliberat niciodată din izolare.

Aș putea muri anul viitor, aș putea muri anul acesta. Nu simt o anxietate copleșitoare în legătură cu asta.

Ceea ce mă preocupă cel mai mult este să-mi petrec timpul în moduri demne. Ceea ce mă deranjează este că sunt o risipă pentru alții de aici. În filmul The Matrix, oamenii încă au servit la un anumit scop. Erau combustibil! Aici, scopul meu nu este niciunul.

Pune-mă în fața unei camere și lasă-mă să vorbesc cu niște copii cu risc. Învață-mă să tricot ca să pot face niște pături pentru cei fără adăpost. Lasă-mă să donez niște sânge sau niște organe!

Sunt un bărbat sănătos. Când voi fi executat, nu voi putea dona niciunul dintre organele mele pentru că în acel moment vor fi distruse de substanțele chimice [...].

Deci protestele mele sunt organele mele donate. Vorbesc sunt organele mele donate. Arta mea sunt organele mele donate.

Schiță mixtă de Moyo intitulată „Release”

La vârsta de 18 ani, Moyo a ucis două persoane. A fost condamnat la moarte și, în ultimii cincisprezece ani, a fost ținut în izolare pe condamnatul morții. Acolo, în propriile sale cuvinte, el lucrează pentru „să-și șlefuiască sufletul, să-și curețe petele de pe inimă și să-și deschidă ferestrele minții”. Închis într-o celulă mai mică decât un loc de parcare, Moyo a început o căutare de auto-descoperire. În efortul de a înțelege și de a-și revendica propria narațiune, a devenit un cititor pasionat, adâncindu-se în cărți despre istoria negrilor, artă, sistemul de justiție, psihologie, texte spirituale, ficțiune și multe altele. A început să facă artă ca mijloc de a-și explora propriile experiențe și emoții. Privat de aproape orice formă de interacțiune socială, el a început să comunice cu oamenii din lumea exterioară prin scrisori. Odată, dintr-o cușcă vecină din curtea de recreere, un coleg de deținut la introdus pe Moyo în yoga și meditație. În anii care au urmat, Moyo s-a angajat într-o practică regulată.

Moyo (swahili pentru inimă/spirit) este un nume de pensulă adoptat de artist.