Să Ne împrietenim Cu Noi înșine: O invitație La Iubire

Tu ești cel pe care l-ai așteptat.
~ Byron Katie

Totul înflorește în hrănirea aprecierii noastre. Dacă suntem interesați de o înflorire mai mare în viețile noastre, cu siguranță ne va ajuta să renunțăm la povara obiectivelor, a ceea ce ar trebui, a aspirațiilor și a nevoii de realizări neîncetate. Putem elibera litania de idei despre ceea ce trebuie să avem și despre ceea ce trebuie să reparăm, cine ar trebui să fim și a cui permisiune am putea avea nevoie înainte de a putea fi recunoscători pentru ceea ce suntem. Putem chiar stabili multe dintre limitele modului în care am învățat să ne identificăm în lume. Nu trebuie să facem, să avem sau să fim nimic pentru a fi demni să primim propria noastră acceptare și bunătate. În schimb, ne putem întoarce către noi înșine, oferind darurile unei aprecieri mai milostive pentru fiecare aspect al ceea ce suntem, exact așa cum suntem. Totul. Aici. Acum. Perfect imperfect. Imperfect perfect.

Este extrem de uman – și încurajat cultural – să vrem să lucrăm la noi înșine, să ne schimbăm, să ne rafinăm și să încercăm să ne „îmbunătățim”. Dar, înainte de orice eforturi de auto-îmbunătățire, transformare personală sau transcendență, există o mare înțelepciune în a învăța mai întâi să ne acceptăm cu compasiune și să ne apreciem cu atenție pentru marea plenitudine și adevăr a ceea ce suntem și cum am ajuns aici. Ne este de folos să ne raportăm la noi înșine cu ochii și inimile larg deschise și cu o îmbrățișare amplă și incluzivă a numeroaselor aspecte ale noastre pe care am fi putut fi înclinați să le renegăm sau pe care alții ne-au predispus să le renegăm. Părțile exilate. Modurile patologizate de a fi. Sentimentele marginalizate. Rănile ascunse. Sensibilitățile judecate. Descoperim o capacitate plină de grație pentru empatie atunci când învățăm să ne sprijinim în locurile noastre rănite cu curiozitatea tandră și grija unui prieten apropiat.

Recunoașterea faptului că această condiție umană comună este una de vulnerabilitate poate oferi o mare ușurare și pace: modurile în care ne percepem ca fiind „alții”, rupți și/sau deficienți sunt, din păcate, mai degrabă „normale” decât nu și sunt adesea o sursă a celei mai profunde experiențe comune și a conexiunilor noastre cu ceilalți. Mulți dintre noi suferim mult timp simțindu-ne „alții” și apoi simțindu-ne mai „alții” pentru că ne simțim alții sau simțindu-ne rău în legătură cu noi înșine pentru că ne simțim rău. Frica de a nu face suficient se traduce prin a nu fi suficient. A face ceva greșit ne poate face să simțim că ceva este în neregulă cu noi sau că greșim complet. Judecarea, compartimentarea și auto-învinovățirea pot duce la mai mult din același lucru. Practica de a interveni în aceste auto-judecăți - și în judecarea judecăților noastre - cu acceptare necondiționată, apreciere și compasiune este calea către auto-împrietenire.

Când ne gândim la a ne împrieteni cu noi înșine, putem aborda practica ca pe o experiență în desfășurare, o desfășurare lentă și constantă către iubirea necondiționată. Putem să ne aplecăm, să ascultăm profund, să ne acordăm atenție cu răbdare și să acceptăm ceea ce ni se dezvăluie cu interes și curiozitate. Ne putem bucura să descoperim și să numim ciudățeniile, idiosincraziile, anomaliile, excentricitățile noastre unice. Putem oferi compasiune și tandrețe față de ceea ce este o provocare. Putem practica contemplarea în loc să minimalizarea, împrietenirea în loc să ne învinovățim. Ne putem ține așa cum ne dorim să fim ținuți, așa cum am fost ținuți odată și așa cum ne putem simți uneori ținuți în cea mai largă îmbrățișare a apartenenței și a Unității.

O modalitate de a ne iniția în practica împrietenirii este să ne explorăm și să ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine ca și cum am privi un nou-născut minunat. Natura noastră esențială ne este mult mai accesibilă în starea de copilărie. Dacă putem ajunge să ne tratăm cu tandrețea și prețuirea necondiționate pe care le aducem unei noi vieți, ne putem cunoaște din nou. A deveni – și a rămâne – întrupat este nimic altceva decât miraculos pe atât de multe niveluri. Ne-ar putea tăia respirația în mod regulat să ne bucurăm de măreția noastră – da, chiar și în mijlocul dezordinii noastre. Dacă ne considerăm vulnerabilitățile și sensibilitățile ca surse de informații bogate despre cum merităm și trebuie să fim tratați și dacă ne onorăm cu o grijă plină de compasiune, putem crea o prietenie durabilă care va aduce binecuvântări în fiecare aspect al vieții noastre și în viețile celorlalți.

Se spune adesea că nu poți iubi pe ceilalți până nu te iubești pe tine însuți. Experiența iubirii inaccesibile celor care nu se iubesc mai întâi pe ei înșiși – dăruind, primind, întrupând – este, în realitate, mai degrabă o chestiune de grad. Dar, în imaginea de ansamblu a vieții, de ce să nu fim disponibili să împărtășim iubirea în cea mai mare măsură posibilă? Prin urmare, învățarea și valorificarea oportunității de a ne oferi ingredientele cheie ale iubirii – compasiune, bunătate și apreciere – este un punct de interes extrem de valoros pentru a învăța cum să fim alături de ceilalți. Practica dedicată a auto-prieteniei necondiționate este terenul formativ pentru calitățile și capacitățile pe care le vom aduce în toate cercurile noastre de relații, pentru a ne trăi viața în toate manifestările și momentele ei și pentru capacitatea noastră de a ne oferi pe deplin iubirii adevărate a lumii.