În Fiecare an, Iowa Humanities Board oferă O discuție susținută De Un Distins cercetător în Domeniul umaniștilor, Care Se concentrează Pe O temă importantă Pentru Oamenii Din Iowa. Sub Tema Proiectului Exemplar, „A Sense of Place”, conferința De științ

fermierii trebuie să-și reexamineze fermele și circumstanțele lor în lumina secetei și să se gândească din nou la subiecte precum diversificarea, amploarea și utilitatea reciprocă a vecinilor. Dar nu a spus asta. Pentru el, seceta a fost doar o oportunitate pentru corporațiile agrobusiness și pentru guvern, prin care fermierii și comunitățile rurale nu puteau decât să devină mai dependenți de economia care le distruge. Acesta este un exemplu la fel de bun ca orice gândire centralizată a unei economii centralizate — la care singurul răspuns eficient pe care îl cunosc este o economie locală puternică și o cultură locală puternică.

De multă vreme, ipoteza predominantă a fost că, dacă națiunea este în regulă, atunci toate localitățile din ea vor fi și ele în regulă. Nu văd prea multe motive să cred că acest lucru este adevărat. În prezent, de fapt, atât națiunea, cât și economia locală trăiesc în detrimentul localităților și comunităților locale – așa cum toți oamenii din orașele mici și de la țară au motive să știe. În America rurală, care este în multe privințe o colonie a ceea ce guvernul și corporațiile cred ca fiind o națiune, cei mai mulți dintre noi am experimentat pierderile despre care am vorbit; plecarea tinerilor, a solului și a altor așa-numite resurse naturale și a memoriei locale. Ne simțim din ce în ce mai înghesuiți într-un prezent fără dimensiuni, în care trecutul este uitat, iar viitorul, chiar și în „proiecțiile” noastre cele mai optimiste, este interzic și înfricoșător. Cine își poate dori un viitor care este determinat în întregime de scopurile celor mai bogați și mai puternici și de capacitățile mașinilor?

Rămân, deci, două întrebări: este posibilă o schimbare în bine? Și cine are puterea să facă o asemenea schimbare? Încă cred că o schimbare în bine este posibilă, dar mărturisesc că credința mea este parțial speranță și parțial credință. Nimeni care speră la îmbunătățiri nu ar trebui să nu vadă și să respecte semnele că ne putem apropia de un fel de cascadă istorică, pe lângă care nu vom putea, răzgândindu-ne, să schimbăm nimic altceva. Știm că oricând un eveniment ecologic, tehnologic sau politic pe care l-am fi permis ne poate înlătura puterea de a face schimbare și ne lasă cu simpla necesitate să ne supunem. Dincolo de asta, cele două întrebări sunt una: posibilitatea schimbării depinde de existența oamenilor care au puterea de a se schimba.

Această putere rezidă în prezent în guvernul național? Asta mi se pare extrem de îndoielnic. Oricui a citit ziarele în timpul recentei campanii prezidențiale, trebuie să fie clar că la cel mai înalt nivel de guvernare nu există, corect vorbind, nicio discuție politică. Sunt corporațiile probabil să ne ajute? Știm, din experiență îndelungată, că corporațiile nu își vor asuma nicio responsabilitate care nu le este impusă cu forța de către guvern. Dosarul corporațiilor este scris prea clar cu daune verificabile pentru a ne permite să așteptăm multe de la ele. Putem să căutăm ajutor universităților? Ei bine, universitățile sunt din ce în ce mai mult slujitorii guvernului și ai corporațiilor.

Cei mai mulți urbani presupun că totul este bine. Ei trăiesc prea departe de sursele exploatate și pe cale de dispariție ale economiei lor pentru a trebui să presupună altfel. Unii urbani devin deranjați de contaminarea aerului, a apei și a alimentelor și acest lucru este promițător, dar încă nu sunt destui pentru a face o mare diferență. Există destule probleme în „orașele interioare” pentru a le face locuri probabile de schimbare și, evident, schimbarea este în ele, dar este o schimbare disperată și distructivă. Parcă pentru a-și perfecționa exploatarea de către alți oameni, oamenii din „orașele interioare” se distrug atât pe ei înșiși, cât și locurile lor.

Sentimentul meu este că, dacă îmbunătățirea va începe oriunde, va trebui să înceapă la țară și în orașele de la țară. Acest lucru nu se datorează vreunei virtuți intrinseci care poate fi atribuită oamenilor de la țară, ci din cauza circumstanțelor lor. Oamenii din mediul rural trăiesc, și au trăit de mult timp, la locul necazului. Ei văd peste tot în jurul lor, în fiecare zi, urmele și cicatricile unei economii naționale exploatatoare. Au multe motive, până acum, să știe cât de puțin ajutor real este de așteptat din altă parte. Mai au, de altfel, rămășițele memoriei locale și ale comunității locale. Și în comunitățile rurale există încă ferme și mici afaceri care pot fi schimbate în funcție de voința și dorința individuală a oamenilor.

În această perioadă dificilă de așteptări publice eșuate, când oamenii chibzuiți se întreabă unde să caute speranța, mă tot întorc în mintea mea la gândul la reînnoirea comunităților rurale. Știu că o comunitate rurală reînviată ar fi mai convingătoare și mai încurajatoare decât toate programele guvernamentale și universitare din ultimii cincizeci de ani și cred că ar putea fi începutul reînnoirii țării noastre, căci reînnoirea comunităților rurale implică în cele din urmă reînnoirea celor urbane. Dar pentru a fi autentic, o adevărată încurajare și un adevărat început, aceasta ar trebui să fie o înviere realizată în principal de comunitatea însăși. Ar trebui să se facă nu din exterior prin instruirea experților în vizită, ci din interior prin vechea regulă a vecinătății, prin dragostea pentru lucruri prețioase și prin dorința de a fi acasă.