În Africa, Arta De a Asculta

Maputo, Mozambic

AM VENIT în Africa cu un singur scop: am vrut să văd lumea în afara perspectivei egocentrismului european. Aș fi putut alege Asia sau America de Sud. Am ajuns în Africa pentru că biletul de avion acolo era cel mai ieftin.

Am venit și am rămas. Timp de aproape 25 de ani, am trăit mereu în Mozambic. Timpul a trecut și nu mai sunt tânăr; de fapt, mă apropii de bătrânețe. Însă motivul meu pentru a trăi această existență călărțuită, cu un picior în nisip african și celălalt în zăpadă europeană, în regiunea melancolică Norrland din Suedia unde am copilărit, are de-a face cu dorința de a vedea clar, de a înțelege.

Cel mai simplu mod de a explica ceea ce am învățat din viața mea în Africa este printr-o pildă despre de ce ființele umane au două urechi, dar o singură limbă. De ce este asta? Probabil pentru ca trebuie să ascultăm de două ori mai mult decât vorbim.

În Africa, ascultarea este un principiu călăuzitor. Este un principiu care s-a pierdut în discuția constantă a lumii occidentale, unde nimeni nu pare să aibă timp sau măcar dorința de a asculta pe altcineva. Din proprie experiență, am observat cât de repede trebuie să răspund la o întrebare în timpul unui interviu TV decât am făcut acum 10, poate chiar 5 ani. Parcă ne-am pierdut complet capacitatea de a asculta. Vorbim și vorbim, și ajungem să ne înspăimântăm tăcerea, refugiul celor care nu mai au un răspuns.

Sunt suficient de mare ca să-mi amintesc când literatura sud-americană a apărut în conștiința populară și a schimbat pentru totdeauna viziunea noastră asupra condiției umane și a ceea ce înseamnă a fi uman. Acum, cred că a venit rândul Africii.

Peste tot, oamenii de pe continentul african scriu și spun povești. În curând, literatura africană pare să iasă pe scena mondială – la fel cum a făcut literatura sud-americană în urmă cu câțiva ani, când Gabriel García Márquez și alții au condus o revoltă tumultuoasă și extrem de emoțională împotriva adevărului înrădăcinat. În curând, o revărsare literară africană va oferi o nouă perspectivă asupra condiției umane. Autoarea mozambicană Mia Couto a creat, de exemplu, un realism magic african care amestecă limbajul scris cu marile tradiții orale ale Africii.

Dacă suntem capabili să ascultăm, vom descoperi că multe narațiuni africane au structuri complet diferite de cele cu care suntem obișnuiți. Eu simplific exagerat, desigur. Cu toate acestea, toată lumea știe că există adevăr în ceea ce spun: literatura occidentală este în mod normal liniară; se derulează de la început până la sfârșit fără digresiuni majore în spațiu sau timp.

Nu este cazul în Africa. Aici, în loc de narațiune liniară, există o povestire neîngrădită și exuberantă care sare înainte și înapoi în timp și îmbină trecutul și prezentul. Cineva care ar fi murit cu mult timp în urmă poate interveni fără niciun tam-tam într-o conversație între doi oameni care sunt foarte în viață. Doar ca exemplu.

Se spune că nomazii care încă locuiesc în deșertul Kalahari își spun unii altora povești despre rătăcirile lor de o zi, în timpul cărora caută rădăcini comestibile și animale de vânat. Adesea au mai multe povești care merg în același timp. Uneori au trei sau patru etaje care rulează în paralel. Dar înainte să se întoarcă la locul în care își vor petrece noaptea, reușesc fie să împletească poveștile, fie să le despartă definitiv, dându-le fiecăruia propriul final.

Acum câțiva ani m-am așezat pe o bancă de piatră în fața Teatrului Avenida din Maputo, Mozambic, unde lucrez ca consultant artistic. Era o zi fierbinte și luam o pauză de la repetiții, așa că am fugit afară, în speranța că o briză rece va trece pe lângă ea. Sistemul de aer condiționat al teatrului încetase de mult să funcționeze. Trebuie să fi fost peste 100 de grade înăuntru când lucram.

Doi bătrâni africani stăteau pe acea bancă, dar era loc și pentru mine. În Africa, oamenii împart mai mult decât apă într-un mod frățișor sau fratern. Chiar și când vine vorba de umbră, oamenii sunt generoși.

I-am auzit pe cei doi bărbați vorbind despre un al treilea bătrân care murise recent. Unul dintre ei a spus: "Îl vizitam acasă. A început să-mi spună o poveste uimitoare despre ceva ce i s-a întâmplat când era tânăr. Dar a fost o poveste lungă. A venit noaptea și am hotărât că ar trebui să mă întorc a doua zi pentru a auzi restul. Dar când am ajuns, era mort."

Bărbatul a tăcut. Am decis să nu părăsesc acea bancă până nu am auzit cum va răspunde celălalt bărbat la ceea ce auzise. Am avut un sentiment instinctiv că se va dovedi a fi important.

În cele din urmă, a vorbit și el.

„Nu este un mod bun de a muri – înainte să fi spus sfârșitul poveștii tale.”

În timp ce îi ascultam pe cei doi oameni, m-a surprins că o nominalizare mai adevărată pentru specia noastră decât Homo sapiens ar putea fi Homo narrans, persoana care povestește. Ceea ce ne diferențiază de animale este faptul că putem asculta visele, fricile, bucuriile, tristețile, dorințele și înfrângerile altor oameni – iar ei, la rândul lor, le pot asculta pe ale noastre.

Mulți oameni fac greșeala de a confunda informațiile cu cunoștințele. Nu sunt același lucru. Cunoașterea implică interpretarea informațiilor. Cunoașterea implică ascultarea.

Așa că, dacă am dreptate că suntem niște creaturi povestitoare și atâta timp cât ne permitem să fim liniștiți o vreme din când în când, narațiunea veșnică va continua.

Multe cuvinte vor fi scrise pe vânt și pe nisip sau vor ajunge într-un seif digital obscur. Dar povestirea va continua până când ultima ființă umană nu va mai asculta. Atunci putem trimite marea cronică a umanității în universul nesfârșit.

Cine ştie? Poate e cineva acolo, dispus să asculte...