Modul Corect De a răspunde eșecului

Într-o sâmbătă, eu și soția mea, Eleanor, ne vizitam niște prieteni când fiica lor de nouă ani, Dana*, a venit acasă. Era aproape să izbucnească în lacrimi, abia își putea stăpâni stăpânirea.

„Vai, draga mea”, a spus mama ei. „Ce s-a întâmplat la concursul de înot?”

Dana este o înotătoare excelentă. Se antrenează din greu, ajungând la antrenamentele de înot în jurul orei șase în majoritatea dimineților și înotând și în unele după-amieze. Iar eforturile ei sunt răsplătite; câștigă adesea probele, acumulând puncte pentru echipa ei de înot. Este clar că este foarte mândră de aceste victorii.

Nu este așa în ciuda tuturor eforturilor ei. Se chinuie cu unele materii la școală, face teme suplimentare la matematică pentru a ține pasul cu ceilalți copii și primește ajutor special la citit. Dar muncește întotdeauna din greu.

„Am fost descalificată”, ne-a spus ea. A înotat bine cursa, dar s-a scufundat cu o fracțiune de secundă înainte de a se declanșa startul: un start fals.

Ne aflam în holul casei și ea s-a așezat pe ultima treaptă, cu geanta de înot încă pe umăr, privind în gol, aproape lipsită de expresie.

„Draga mea”, a spus tatăl ei, „sunt mult mai multe concursuri de înot în acest sezon. Vei avea și alte șanse să câștigi.”

I-am spus: „Faptul că ai plecat prematur din bloc înseamnă că erai la limită. Încerci să nu pierzi nicio milisecundă ezitând. Ăsta e instinctul corect. Ai judecat greșit momentul, dar e în regulă. Cu cât faci asta mai mult, cu atât te vei descurca mai bine.”

„Fiecare înotător din fiecare echipă a fost descalificat la un moment dat”, a spus Eleanor. „Face parte din sport.”

„Sunt sigură că antrenorul tău te va ajuta să exersezi starturile înainte de următoarea competiție”, a spus mama ei, „și vei descoperi exact când să sari de pe bloc, ca să nu pierzi nicio secundă, dar nici să nu te arunci prea devreme. O să reușești.”

Nimic din ce am spus nu părea să aibă vreun impact asupra ei. Nimic nu i-a schimbat privirea inexpresivă. Nimic nu a ajutat-o.

Apoi, bunica ei, Mimi, s-a apropiat.

Stăteam cu toții deasupra Danei când Mimi s-a mișcat printre noi și s-a așezat lângă ea. Și-a pus brațul în jurul Danei și a stat acolo liniștită. În cele din urmă, Dana și-a sprijinit capul de umărul lui Mimi. După câteva momente de tăcere, Mimi a sărutat-o ​​pe Dana pe cap și a spus: „Știu cât de mult muncești la asta, draga mea. E trist să fii descalificată.”

În acel moment, Dana a început să plângă. Mimi a continuat să stea acolo, cu brațul în jurul Danei, timp de câteva minute, fără să spună nimic.

În cele din urmă, Dana s-a uitat la Mimi, și-a șters lacrimile și a spus, simplu: „Mulțumesc, Mimi”. Și m-am gândit că fiecare lider, fiecare manager, fiecare membru al echipei ar trebui să vadă asta.

Tuturor, cu excepția lui Mimi, ne-a lipsit ceea ce avea nevoie Dana.

Am încercat să o facem să se simtă mai bine ajutând-o să vadă avantajul eșecului, punând înfrângerea în context, învățând-o să tragă o lecție din ea și motivând-o să muncească mai mult și să se perfecționeze, pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple.

Dar nu avea nevoie de nimic din toate astea. Știa deja. Și dacă nu avea nevoie, avea să-și dea seama singură. Lucrul de care avea nevoie, lucrul pe care nu și-l putea oferi singură, lucrul pe care Mimi i l-a întins mâna și i l-a dat?

Empatie.

Avea nevoie să simtă că nu era singură, că o iubim cu toții și că eșecul ei nu schimba asta. Avea nevoie să știe că înțelegem cum se simțea și că aveam încredere că își va da seama.

Am vrut ca fiecare lider, manager și membru al echipei să vadă asta, deoarece răspunsul empatic la eșec nu este doar cel mai plin de compasiune, ci și cel mai productiv.

Empatia comunică încredere. Iar oamenii au cele mai bune rezultate atunci când simt că li se acordă încredere.

Când stau alături de tine în greșeala sau eșecul tău fără să încerc să schimb nimic, îți spun că ești bine, chiar și atunci când nu performezi. Și, contrar intuiției, faptul că te simți bine în pielea ta - atunci când eșuezi - te face să te simți suficient de bine încât să te ridici și să încerci din nou.

Cei mai mulți dintre noi trecem cu vederea acest lucru. De obicei, când oamenii eșuează, îi învinovățim. Sau îi învățăm. Sau încercăm să-i facem să se simtă mai bine. Toate acestea, paradoxal, îi fac să se simtă mai rău. De asemenea, determină o atitudine defensivă ca act de autoconservare. (Dacă nu sunt bine după un eșec, ar fi bine să-mi dau seama cum să formulez acest lucru, astfel încât să nu fie eșecul meu.)

Intențiile noastre sunt bune; vrem ca persoana să se simtă mai bine, să învețe, să evite greșeala din nou. Vrem să ne protejăm echipele și organizațiile.

Însă învățarea — evitarea eșecurilor viitoare — vine doar după ce se simt bine în pielea lor după ce au eșuat. Iar acest sentiment vine din empatie.

Din fericire, exprimarea empatiei este destul de simplă. Când cineva a făcut o greșeală sau a dat greș într-un fel, pur și simplu ascultă-l. Nu întrerupe, nu oferi sfaturi, nu spune că totul va fi bine. Și nu te teme de tăcere. Pur și simplu ascultă.

Și apoi, după un timp, reflectează la ce i-ai auzit spunând, la ce simți că simt. Asta e tot.

Am spus simplu, nu ușor. E greu să asculți și să reflectezi la ce ai făcut. E greu să nu dai sfaturi sau să nu rezolvi o problemă. Greu, dar merită efortul.

După un timp, Dana s-a ridicat de pe scări, am luat cu toții cina, apoi s-a dus să se uite la televizor.

Vorbeam în sufragerie când a venit să ne ureze noapte bună.

„Cum te simți?”, am întrebat-o.

„Bine, cred.” Ridică din umeri. „Sunt încă dezamăgită.”

Aproape că i-am spus să nu-și facă griji, că va fi bine, că se va simți mai bine dimineața, că întotdeauna va exista următoarea cursă, că are mult timp să se antreneze.

Aproape.

„Înțeleg”, i-am spus. „E o pacoste.”

*Numele și unele detalii au fost modificate