Ultimele Cuvinte Ale Mamei Mele către Mine

Am scris asta la câteva zile după ce mama a murit astăzi, pe 2 octombrie 1989. L-am purtat cu mine de când nu știam dacă ceea ce am scris era destinat doar mie.

Pe măsură ce amintirile acelei nopți mă inundă din nou, simt că greutatea de a o purta atât de mult timp m-a slăbit. De asemenea, nu știu când m-aș putea alătura ei (și tatălui meu), iar această poveste adevărată va merge cu mine. Presupun că, împărtășind asta cu tine, pot să-ți spun ce femeie bună era și cum tot ce avea în inima și în minte era cealaltă persoană.

Poate că ultimele cuvinte ale mamei merită o audiență mai largă... în special al fiilor pentru că nu avem idee ce se întâmplă în inima unei mame, chiar și atunci când credem că înțelegem sentimentele ei pentru noi; de fapt nu putem niciodată.

–Sohaib Alvi, un fiu prea târziu.

Ce spusese ea?

Soarele apunea când am intrat în cabina de terapie intensivă unde stătea întinsă pe spate uitându-se la sora și fratele meu mai mare, care fuseseră cu ea după-amiază. Ea întoarse capul imediat când am intrat și când m-am aplecat să o sărut, se uitase în ochii mei și spusese ceva. A fost unul dintre acele momente în care ai prins cuvintele, dar nu le poți descifra imediat. Ca acea nanosecundă când te-a lovit glonțul, dar durerea nu a început încă.

Nu a mai putut vorbi audibil în ultimele zile și a făcut doar un efort, cu respirația scurtă trăgându-și cuvintele. A înghițit după aer la fiecare câteva secunde și totuși ar fi vrut să ne vorbească. Gura ei se deschidea și o jumătate de șoaptă ieșea sau deloc. Nu i-aș mai auzi vocea niciodată în cele câteva zile rămase pentru ea cu noi.

O tăcusem pentru a-i scuti de efortul de a vorbi. Se întâmplă când ești prea grăbit să potolești pe cineva care suferă. Dar știam că cuvintele se parcaseră în mintea mea subliminal. Ca și muzica pe care ai auzit-o în treacăt fără să o observi și totuși știi că ai putea-o fredona dacă ai continua să aprofundezi în momentul înainte ca acesta să piară pentru totdeauna.

Știam că era pe moarte și era foarte aproape să ne părăsească. După o lungă luptă grea de peste nouă ani cu ulcerul peptic canceros și o serie de alte complicații, mama mea devenise prea fragilă pentru a-și continua lupta. Slabă și slăbită, ea și-a păstrat totuși zâmbetul și tenacitatea cu care ne educase împotriva atâtor șanse s-a arătat încă.

Dar mi-am dat seama că era speriată; ea nu a vrut să moară și nu numai pentru că ne-a iubit atât de mult pe toți. Era o persoană căreia îi plăcea viața și vorbește cu oamenii. Ea se luptase cu o tumoare canceroasă cât să ne vadă pe toți căsătoriți și și-a ținut și îmbrățișat toți nepoții în timpul bolii, cu excepția următorilor mei doi fii care aveau să se nască mai târziu.

Ce spusese ea? Voia ea să înceteze durerea?

Fiind cel mai mic, petrecusem cel mai puțin timp cu ea, iar fratele și sora mea au fost norocoși să fi crescut cu ea când era mai puternică. Ea se luptase cu nenorocirea de după independență de a se stabili într-un apartament mic de două camere plus curte în Sadder, în orașul transformat Karachi, împreună cu unchiul meu și familia lui și rudele tinere în tranzit, găsindu-și picioarele înainte de a merge mai departe în lume.

Fiică a unui birocrat de rang înalt din Rajul britanic, fusese școală în Lucknow, Delhi și Simla (capitala de vară unde tatăl ei avea să se mute la guvern). Îi plăcea artele încă din copilărie, iubea dansul clasic și cânta sitarul.

Dar, pe măsură ce tatăl meu se străduia să-și găsească de lucru fără a-și compromite integritatea, pentru că fusese un jurnalist de pre-partiție, bine educat și puternic în valori, mama mea s-a asigurat că este acolo în toate privințele pentru cei doi copii ai săi, predându-i și școlindu-i în cele mai bune școli misionare.

Am ajuns în lumea ei târziu și nu am auzit-o niciodată plângându-se, în ciuda unei creșteri aproape princiare. Ea se îndrăgostise de tatăl meu, care avea o personalitate strălucitoare și l-a iubit până la sfârșit, fiind alături de el până la capăt, chiar dacă lumea lui se prăbuși în jurul lui.

Cea mai veche amintire despre ea a fost femeia mereu zâmbitoare și veselă care a găsit ceva bun în orice și în toată lumea. Până atunci, tatăl meu ne asigurase un apartament separat, la jumătatea distanței dintre Tariq Road și faimosul Cheel Wali Kothi . Începuse să lucreze la Morning News și Radio Pakistan, dar ceea ce știa nu era ceea ce oamenii de la putere și mass-media voiau să audă atunci. Într-un efort de a arăta adevărul, o mare parte din munca lui avea să fie abandonată, iar mama mea ar trăi prin durerea lui.

Amintirile mi-au fulgerat în timp ce o priveam încercând să-și tragă răsuflarea, ceea ce venea adesea cu o pauză și se opri cu efort. Vorbea la fel de mult cu ochii ca și cu buzele, dar gâfâind, gura ei era rareori închisă pentru șoaptă. În acel moment, ochii ei au devenit vii și aproape au ieșit să mă întrebe ce vrea.

Ce spusese ea? Pahar cu apă? O altă injecție pentru calmarea durerii?

Nu-mi amintesc ca ea să fi cerut ceva de la mine vreodată, decât să aducă ceva de la piață de jos. Ea își făcea singură toate cumpărăturile, lăsându-și copiii să-și urmeze educația dimineața și după-amiaza. Duminică dimineața era un cor în casă, când mă trezeam târziu. Era atât de populară în rândul familiei, încât întotdeauna venea cineva să râdă cu ea și să bea un ceai, în timp ce venea de acea parte să-și facă cumpărăturile.

Ea i-ar ajuta pe verișorii mei oricum ar fi putut, mai ales la predare, iar unul dintre ei spunea mereu că îi datorează ei trecerea la liceu. Era confidenta tuturor soțiilor din micuța clădire, numită de toți Baji . Ea le asculta temerile și durerile intime și îi spunea râzând despre tot ce s-ar întâmpla în viața lor casnică și personală. Se părea că și-au atras fericirea doar din compania ei, pentru că ea nu a comentat niciodată despre viața lor personală sau a transmis-o mai departe. Poate de aceea au avut atât de multă încredere în ea. Ea nu ar spune niciodată secretul nimănui.

Ce spusese ea? A vrut să-mi spună ceva ce trebuia făcut pentru ea?

Se întunecase când eram singur cu ea. Am privit lumina moale a lunii filtrul prin fereastra de sticlă întunecată și m-am odihnit în liniște pe pleoapele ei închise. Mi-am amintit dragostea ei pentru mine din toate punctele de vedere. Întorcându-mă de la școală când eram copil mic, Reading stroies cu mine, rupând somnul pentru a-mi găti o masă caldă la ore ciudate după-amiaza și când aveam febră să stau trează cea mai mare parte a nopții.

M-am rezemat pe scaun și m-am gândit cât de puțin îi răsplătasem, în afară de a fi cu ea fizic pentru a o conduce undeva sau de a mânca o masă cu ea când nu studiam sau nu mă plimbam cu prietenii. Am privit-o pe chipul ei odihnindu-se neliniştit pe pernă, cu cea mai mică zvâcnire în sprâncene pentru a indica că nu se simte confortabil înăuntru.

Apoi am trăit o clipă care va rămâne cu mine până în eternitate. În acea liniște a nopții, cuvintele ei ieșiseră limpede dintr-o dată, de parcă cea mai întunecată oră a nopții s-ar fi transformat într-o clipită în soarele amiezii. Am stat acolo și am privit fața ei. Pieptul mi s-a umplut și apoi a amorțit. Eram prea uluit ca să vărs o lacrimă, darămite să plâng.

Până în ziua de azi o văd făcând acel efort să spună ce a făcut. Până în ziua de azi, cuvintele pe care ea a vrut să le spună, dar nu au ieșit la iveală, trăiesc cu mine veșnic. Până astăzi îi pot citi gura și ochii. Până în ziua de azi văd îngrijorarea în ochii ei epuizați.

Văd acum că, după zile lungi de muncă cu puțin somn în ultimele zile, trebuie să fi părut dezordonat, obosit și obosit. Ea nu dorise nimic de la mine.

Ceea ce a cerut ea a fost, este și va rămâne în centrul iubirii fiecărei mame pentru copilul ei, indiferent cât de mari am fi...

Plâng înăuntru pentru ce a cerut ea în seara aceea. Lacrimile nu vor ieși niciodată pentru că sunt prea uluiți. Poate că unele sentimente sunt cel mai bine lăsate înghețate în timp pentru ca ele să-și păstreze forma până în eternitate.

Vedeți, în toată durerea ei chinuitoare, până la ultimele ei respirații și putere, ea mă văzuse intrând și cu toată îngrijorarea pe care o manifestase de fiecare dată când intrasem în casă părând obosită, mă întrebase din nou:

„Fiule, ai mâncat ceva?”